Fenomenul original al culturii materiale

Fenomenul original al culturii materiale (Ina Şalamac)

Fenomenul original al culturii materiale
Cultura secolului al XXI- lea înaintează un şir de cerinţe de ordin valoric şi ideatic vizavi de manifestările şi tendinţele proprii societăţi contemporane, imperativul numărul unu care este şi credem că va rămîne valabil şi viabil încă cel puţin pentru următorul sfert de secol-înţelegerea, pătrunderea pluridimensională în mediul spiritual al altor popoare, ţări şi bineînţeles, efortul de a evita anumite drame demarate de ciocnirea diferitor tradiţii, culturi.
Au trecut peste două secole de cînd, în cartea ,, Idei pentru o filosofie a istorie umanităţii, 1784”, care a deschis drum elaborării conceptului modern de ,, cultură”, Herder deplăngea faptul că nimic nu este mai vag decît cuvîntul ,,cultură”. El a insistat asupra faptului că termenul culturăar putea avea un destin filosofic în măsura în care ar viza totalitatea obiceiurilor, moravurilor ,formelor de gîndire şi modalităţilor de acţiune caracteristice unei societati particulare şi în măsură să-i asigure acesteia participarea la ideia mai cuprinzătoare de umanitate.
Împrumutînd termenul de ,, cultură” de la Herder, Edward B. Tylor l-a introdus în registrul ştiinţific al antropologiei culturale, descriind cultura ca ansamblul achiziţiilor(unelte, cunoştinţe,obiceiuri,instituţii) însuşite de om ca membrul al societăţii.
Noua disciplină, denumită Antropologie culturală trebuia să găsească definiţii ale culturii care să poată fi utilizate atât metodologic cât şi teoretic. Antropologii fac distincţie între cultura materială şi cea simbolică nu doar pentru că fiecare reflectă tipuri diferite de activitate umană, ci mai ales pentru că ele alcătuiesc corpusuri de date diferite care cer diferite metodologii.
Fenomenul culturii este studiat de către istorici, filosofi, etnografi, antropologi, sociologi. Cea mai frecventă este noţiunea, utilizată în temei de istorici conform căreia cultura constituie totalitatea valorilor materiale şi spirituale, create şi aflate în proces de creare de către omenire în cadrul muncii sociale desfăşurate de-a lungul istoriei şi exprimă nivelul atins într-o etapă a dezvoltării societăţii.
Sociologii au distins între aspectele materiale (sensul obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.
Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii, toate manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la cele mai recente: televizoare, avioane, computere. Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele suportă modificări structurale esenţiale (automobilele, avioanele), altele schimbări nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o perioadă.
Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel, cercetări sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat în conversaţia curentă. J. Laroue în ,,Representations de la culture et conditions culturelles” arată că 83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură spirituală.
În cadrul culturii nemateriale, antropologia include ansamblul cunoştinţelor, opiniilor, valorlor, normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate.
O delimitare strictă în aprecierea, constatarea valorilor pur materiale sau pur spirituale nu există. Si, deci , delimitarea în cultura materială şi cultura spirituală esre relativă, convenţională, măcar şi prin faptul că cultura spirituală nu pote exista fără de cea materială, deşi ambii termeni de cultură materială şi cultură spirituală sunt frecvenţi şi utilizaţi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice şi empirice.
De regulă, arheologii se concentrează asupra culturii materiale, iar antropologii culturali asupra celei simbolice, cu toate că ambele grupuri sunt interesate de interacţiunea celor două domenii. În plus, antropologii înţeleg prin cultură nu doar bunuri de consum, ci şi procesul de producere al acestora; ei dau un sens atât bunurilor de consum, cât şi relaţiilor sociale sau practice generate de acestea.
Dupa A.Cuvillier, discutia asupra conceptului de cultura duce la concluzia ca el inglobeaza fenomene de cel putin trei ordine diferite:
- fenomene materiale, produse ale industriei;
- fenomene motrice, comportament deschis, care implica necesarmente miscarea;
- fenomene psihologice, cunoastere, atitudini, valori, dobindite de membrii unei societati.
Fenomenele din primele doua categorii constituie aspectul,,deschis” al culturii, sint concrete, tangibile, inregisrabileprin mijloace mecanice, iar cele din a treia alcatuiesc aspectul ,,ascuns” al culturii. Sunt distinctii, care, desi au o oarecare justificare, ramin relative si incerte. Este de retinut de exemplu faptul ca rezultatele materiale ale industriei nu sint excluse din sfera culturii, dar ar trebui adaugat ca aceste fenomene se subestimeaza culturii nu pur si simplu prin materialitatea lor fizica, ci prin unitatea materialului si idealului pe care o incarneaza. Cind spunem deci ca un fapt material face parte din cultura, avem in vedere nu o materie inerta intr-o stare naturala ci o materie prelucrata, transformata prin munca, pe temeiul anumitor idei si scopuri si destinata, in noua sa configuratie, sa satisfaca anumite nevoi si sa indeplineasca anumite functii sociale .
Abordînd cultura din perspectiva valorilor, unii filosofi au ajuns la concluzia ca nu orice produse ale activităţii umane se constituie în acte de cultură, ci numai acelea care prin capacitatea lor de a satisface tendinţele umane şi de aştepta acte intenţionale, deziderative – dobîndesc valoarea şi, ca atare, capăta un carcter cumulativ, exprimîndu-se prin comportamente învăţateşi transmise prin ştafeta generaţiilor , graţie unor cadouri de semnificare preponderent simbolică, purtătoare de informaţie culturală.
Vianu situează valorile la intersectia dintre dorinte si nevoi, pe de o parte, si obiectele corelative acestora, care au capacitatea de a le satisface, pe de altă parte. „Dorinta cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative“ – spune Vianu. Valoarea este, deci, tinta unei aspiratii, expresie a unui ideal sau scop. Actul cultural constă în introducerea unui obiect, prin creaţie umană, în sfera unei valori. Prin creaţie, omul investeste un obiect cu o anumită valoare si, deci, îl integrează culturii, îl înaltă din natură în cultură.
Cultura, mai spune el, constă în „introducerea obiectelor acestei lumi în sfera feluritelor valori“; astfel lumea capătă sens, iar lucrurile, privite din perspectiva unor valori, dobîndesc anumite semnificatii umane.
În cele mai frecvente întelesuri, valoarea este „expresia ideală a unui acord între eu si lume, care poate fi oricând realizat“. Cultura, ca imperiu al valorilor, este văzută ca o axiosferă a existentei umane, un ansamblu de valori si de criterii de apreciere a lumii. Orice valoare, desi rămâne o proiectie ideală, se întruchipează relativ si gradual într-un suport fizic (obiect, operă, imagine, comportament, actiune), prin care îsi exprimă existenta si este încorporată în plasma vietii concrete. Cultura delimitează în aria socialului tot ceea ce omul a inventat si a introdus în câmpul existentei, toate creatiile si mijloacele care alcătuiesc mediul specific al existentei umane.
Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este rafinată, are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu orice produs al activităţii sale este un act de cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui, ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele superioare ale spiritului care necesită cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice.
Blaga a elaborat una dintre cele mai coerente şi mai interesante teorii asupra culturii. Potrivit lui Blaga, omul este sortit creaţiei, are un destin creator permanent. Omul trăieşte într-un mediu specific, creat de el însuşi, într-un univers simbolic care-l detaşează de natură. Cultura este astfel o „tălmăcire“ simbolică a lumii, o „lectură“ a existenţei, o interpretare a lumii, un mod de a „traduce“ experienţa în limbaje simbolice. Aceasta este ideia, ce domină filosofia culturii si antropologia culturală la începutul secolului XX.
Fiind rodul activităţii umane, cultura presupune libertatea creaţiei. Constituţia Republicii Moldova in Articolul 33 afirmă că Statul contribie la păstrarea,dezvoltarea şi propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei, libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice fiind garantată.
Cultura este indicele oricărei activităţi umane, de aceia vorbim de cultura muncii, cultura gîndirii, cultura politică, cultura comunicării, cultura conduitei, cultura estetică, cultura ecologică etc. Un loc deosebit printre caracteristicile personalităţii îi revine culturi morale.aceasta presupune o anumită educaţie etică a omului, un grad respectiv de asimilare a prescripţiilor şi normelor şi realizarea lor în fapte concrete. Cultura morală indică cît de adînc şi de trainic poruncile, poveţele şi normele morale ce acţionează într-o anumită etapă de dezvoltare a societăţii se întruchipează însentimentele, gîndurile, în comportamentul cotidian şi poziţa în viaţă a personalităţii.
Ca parte integrantă a culturii arta interacţionează cu asemenea forme ale conştiinţei sociale ca morala şi religia. Prigonită din societate, înlăturată de familie, părăsită de suflete, religia de timp de jumătate de secol,înfruntînd mari obstacole, nu şi-a uscat rădacnile, ca astăzi să contribuie la restabilirea in societatea noastră a moralei virtuoase a moralităţii umane în general.
Creaţia culturală este cuprema demnitate a omului, prin care el îşi realizează destinul creator şi-şi satisface modul existenţial ce-i este cu totul specific. Destinul creator este ca o făgăduinţă pe care omul şi-o face în clipa cind devine om şi care durează atîta timp cît omul rămîne om.





Bibliografie :
Tudor Vianu, Filosofia culturii si teoria valorii, Bucuresti, 1979;
Tudor Vianu, Filosofia culturii, Bucuresti, 1979;
Lucian Blaga, Trilogia culturilor, Bucuresti 1985;
Socolov Gr., Rosca Ludmila, Istoria si filosofia culturii, Chisinau, 1998
Tanase N. Introducere in filosofia culurii, Bucuresti, 1990