Fenomenul original al culturii materiale

Fenomenul original al culturii materiale (Ina Şalamac)

Fenomenul original al culturii materiale
Cultura secolului al XXI- lea înaintează un şir de cerinţe de ordin valoric şi ideatic vizavi de manifestările şi tendinţele proprii societăţi contemporane, imperativul numărul unu care este şi credem că va rămîne valabil şi viabil încă cel puţin pentru următorul sfert de secol-înţelegerea, pătrunderea pluridimensională în mediul spiritual al altor popoare, ţări şi bineînţeles, efortul de a evita anumite drame demarate de ciocnirea diferitor tradiţii, culturi.
Au trecut peste două secole de cînd, în cartea ,, Idei pentru o filosofie a istorie umanităţii, 1784”, care a deschis drum elaborării conceptului modern de ,, cultură”, Herder deplăngea faptul că nimic nu este mai vag decît cuvîntul ,,cultură”. El a insistat asupra faptului că termenul culturăar putea avea un destin filosofic în măsura în care ar viza totalitatea obiceiurilor, moravurilor ,formelor de gîndire şi modalităţilor de acţiune caracteristice unei societati particulare şi în măsură să-i asigure acesteia participarea la ideia mai cuprinzătoare de umanitate.
Împrumutînd termenul de ,, cultură” de la Herder, Edward B. Tylor l-a introdus în registrul ştiinţific al antropologiei culturale, descriind cultura ca ansamblul achiziţiilor(unelte, cunoştinţe,obiceiuri,instituţii) însuşite de om ca membrul al societăţii.
Noua disciplină, denumită Antropologie culturală trebuia să găsească definiţii ale culturii care să poată fi utilizate atât metodologic cât şi teoretic. Antropologii fac distincţie între cultura materială şi cea simbolică nu doar pentru că fiecare reflectă tipuri diferite de activitate umană, ci mai ales pentru că ele alcătuiesc corpusuri de date diferite care cer diferite metodologii.
Fenomenul culturii este studiat de către istorici, filosofi, etnografi, antropologi, sociologi. Cea mai frecventă este noţiunea, utilizată în temei de istorici conform căreia cultura constituie totalitatea valorilor materiale şi spirituale, create şi aflate în proces de creare de către omenire în cadrul muncii sociale desfăşurate de-a lungul istoriei şi exprimă nivelul atins într-o etapă a dezvoltării societăţii.
Sociologii au distins între aspectele materiale (sensul obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.
Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii, toate manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la cele mai recente: televizoare, avioane, computere. Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele suportă modificări structurale esenţiale (automobilele, avioanele), altele schimbări nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o perioadă.
Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel, cercetări sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat în conversaţia curentă. J. Laroue în ,,Representations de la culture et conditions culturelles” arată că 83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură spirituală.
În cadrul culturii nemateriale, antropologia include ansamblul cunoştinţelor, opiniilor, valorlor, normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate.
O delimitare strictă în aprecierea, constatarea valorilor pur materiale sau pur spirituale nu există. Si, deci , delimitarea în cultura materială şi cultura spirituală esre relativă, convenţională, măcar şi prin faptul că cultura spirituală nu pote exista fără de cea materială, deşi ambii termeni de cultură materială şi cultură spirituală sunt frecvenţi şi utilizaţi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice şi empirice.
De regulă, arheologii se concentrează asupra culturii materiale, iar antropologii culturali asupra celei simbolice, cu toate că ambele grupuri sunt interesate de interacţiunea celor două domenii. În plus, antropologii înţeleg prin cultură nu doar bunuri de consum, ci şi procesul de producere al acestora; ei dau un sens atât bunurilor de consum, cât şi relaţiilor sociale sau practice generate de acestea.
Dupa A.Cuvillier, discutia asupra conceptului de cultura duce la concluzia ca el inglobeaza fenomene de cel putin trei ordine diferite:
- fenomene materiale, produse ale industriei;
- fenomene motrice, comportament deschis, care implica necesarmente miscarea;
- fenomene psihologice, cunoastere, atitudini, valori, dobindite de membrii unei societati.
Fenomenele din primele doua categorii constituie aspectul,,deschis” al culturii, sint concrete, tangibile, inregisrabileprin mijloace mecanice, iar cele din a treia alcatuiesc aspectul ,,ascuns” al culturii. Sunt distinctii, care, desi au o oarecare justificare, ramin relative si incerte. Este de retinut de exemplu faptul ca rezultatele materiale ale industriei nu sint excluse din sfera culturii, dar ar trebui adaugat ca aceste fenomene se subestimeaza culturii nu pur si simplu prin materialitatea lor fizica, ci prin unitatea materialului si idealului pe care o incarneaza. Cind spunem deci ca un fapt material face parte din cultura, avem in vedere nu o materie inerta intr-o stare naturala ci o materie prelucrata, transformata prin munca, pe temeiul anumitor idei si scopuri si destinata, in noua sa configuratie, sa satisfaca anumite nevoi si sa indeplineasca anumite functii sociale .
Abordînd cultura din perspectiva valorilor, unii filosofi au ajuns la concluzia ca nu orice produse ale activităţii umane se constituie în acte de cultură, ci numai acelea care prin capacitatea lor de a satisface tendinţele umane şi de aştepta acte intenţionale, deziderative – dobîndesc valoarea şi, ca atare, capăta un carcter cumulativ, exprimîndu-se prin comportamente învăţateşi transmise prin ştafeta generaţiilor , graţie unor cadouri de semnificare preponderent simbolică, purtătoare de informaţie culturală.
Vianu situează valorile la intersectia dintre dorinte si nevoi, pe de o parte, si obiectele corelative acestora, care au capacitatea de a le satisface, pe de altă parte. „Dorinta cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative“ – spune Vianu. Valoarea este, deci, tinta unei aspiratii, expresie a unui ideal sau scop. Actul cultural constă în introducerea unui obiect, prin creaţie umană, în sfera unei valori. Prin creaţie, omul investeste un obiect cu o anumită valoare si, deci, îl integrează culturii, îl înaltă din natură în cultură.
Cultura, mai spune el, constă în „introducerea obiectelor acestei lumi în sfera feluritelor valori“; astfel lumea capătă sens, iar lucrurile, privite din perspectiva unor valori, dobîndesc anumite semnificatii umane.
În cele mai frecvente întelesuri, valoarea este „expresia ideală a unui acord între eu si lume, care poate fi oricând realizat“. Cultura, ca imperiu al valorilor, este văzută ca o axiosferă a existentei umane, un ansamblu de valori si de criterii de apreciere a lumii. Orice valoare, desi rămâne o proiectie ideală, se întruchipează relativ si gradual într-un suport fizic (obiect, operă, imagine, comportament, actiune), prin care îsi exprimă existenta si este încorporată în plasma vietii concrete. Cultura delimitează în aria socialului tot ceea ce omul a inventat si a introdus în câmpul existentei, toate creatiile si mijloacele care alcătuiesc mediul specific al existentei umane.
Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre arte şi este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este rafinată, are gust şi bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu orice produs al activităţii sale este un act de cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care ţine să precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui, ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele superioare ale spiritului care necesită cultivarea minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice.
Blaga a elaborat una dintre cele mai coerente şi mai interesante teorii asupra culturii. Potrivit lui Blaga, omul este sortit creaţiei, are un destin creator permanent. Omul trăieşte într-un mediu specific, creat de el însuşi, într-un univers simbolic care-l detaşează de natură. Cultura este astfel o „tălmăcire“ simbolică a lumii, o „lectură“ a existenţei, o interpretare a lumii, un mod de a „traduce“ experienţa în limbaje simbolice. Aceasta este ideia, ce domină filosofia culturii si antropologia culturală la începutul secolului XX.
Fiind rodul activităţii umane, cultura presupune libertatea creaţiei. Constituţia Republicii Moldova in Articolul 33 afirmă că Statul contribie la păstrarea,dezvoltarea şi propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei, libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice fiind garantată.
Cultura este indicele oricărei activităţi umane, de aceia vorbim de cultura muncii, cultura gîndirii, cultura politică, cultura comunicării, cultura conduitei, cultura estetică, cultura ecologică etc. Un loc deosebit printre caracteristicile personalităţii îi revine culturi morale.aceasta presupune o anumită educaţie etică a omului, un grad respectiv de asimilare a prescripţiilor şi normelor şi realizarea lor în fapte concrete. Cultura morală indică cît de adînc şi de trainic poruncile, poveţele şi normele morale ce acţionează într-o anumită etapă de dezvoltare a societăţii se întruchipează însentimentele, gîndurile, în comportamentul cotidian şi poziţa în viaţă a personalităţii.
Ca parte integrantă a culturii arta interacţionează cu asemenea forme ale conştiinţei sociale ca morala şi religia. Prigonită din societate, înlăturată de familie, părăsită de suflete, religia de timp de jumătate de secol,înfruntînd mari obstacole, nu şi-a uscat rădacnile, ca astăzi să contribuie la restabilirea in societatea noastră a moralei virtuoase a moralităţii umane în general.
Creaţia culturală este cuprema demnitate a omului, prin care el îşi realizează destinul creator şi-şi satisface modul existenţial ce-i este cu totul specific. Destinul creator este ca o făgăduinţă pe care omul şi-o face în clipa cind devine om şi care durează atîta timp cît omul rămîne om.





Bibliografie :
Tudor Vianu, Filosofia culturii si teoria valorii, Bucuresti, 1979;
Tudor Vianu, Filosofia culturii, Bucuresti, 1979;
Lucian Blaga, Trilogia culturilor, Bucuresti 1985;
Socolov Gr., Rosca Ludmila, Istoria si filosofia culturii, Chisinau, 1998
Tanase N. Introducere in filosofia culurii, Bucuresti, 1990

Ina Salamac, Violenta in scoala, textul

Ina Şalamac

Violenţa în şcoală - aspecte care au fost urmărite în cadrul interviurilor individuale cu elevii

În mod tradiţional şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şcoala trebuie sa profileze caractere, să-i educe tînărului plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor pe piaţa muncii. În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii, poate părea un fapt cel puţin neverosimil.
Şcoala reprezintă un loc unde elevii sunt instruiţi, este şi un loc unde se stabilesc relaţii, sunt promovate valori, se creeaza condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a copilului. Clasa şcolară constituie un grup ai cărei membri depind unii de alţii, fiind supuşi unei mişcări de influenţare reciprocă de a determina echilibrul funcţional al cîmpului educaţional.
Pe parcursul desfăşurării practicii au fost realizate interviuri individuale cu copii din diferite regiuni ale R.Moldova cu vîrste cuprinse între 8 şi 17 ani. Am fost cointeresaţi de a afla ce reprezintă violenţa în mediul şcolar în viziunea elevilor, la care am obţinut diferite răspunsuri. În cele mai dese cazuri prin noţiunea de violenţă copiii înteleg următoarele:

O fetiţă de 9 ani din Crihana, Cahul spune: te loveşte, te numeşte urît.

Băiat de 14 ani: se bat elevii, un băiat prost şi altul deştept.

Fetiţă de 10 ani: este un lucru urît, ceartă.

Băiat de 8 ani a răspuns că violenţa este răutate.

Fată de 15 ani: A bate şi a numi urît pe cineva pentru că ţi-a făcut un rău, sau crezi că ţi l-a făcut.

Diversitatea şi coloritul răspunsurilor copiilor privind perceperea conceptului de violenţă denotă diferite experienţe proprii şi improprii ale acestora privitor la acest fenomen.

Studiul realizat arată că violenţa conform elevilor intervievaţi se manifestă prin strigăte, înjurături, ameninţări dar şi prin lovituri. Sunt notate o serie de comportamente agresive identificate de inervievati:

- ţipetele, apar ca metode directe de a-şi arăta furia- fenomen care descreşte odată cu creşterea vîrstei elevului, la fete persistînd încă multă vreme, tipice mai mult elevilor cu vîrsta cuprinsă între 7-13 ani;

- violenţa verbală exprimată în maniere diferite (poreclă-atragerea atenţiei asupra calităţilor negative ale adversarului, bîrfă) tipica vîrstei 10-15 ani;

- ironia ca formă de exprimare a ostilităţii, caracteristică mai mult adolescentilor;

- înjurăturile, diferite expresii profanatoare care sunt mai frecvente la băieţi şi care persistă la toate vîrstele.

Au fost identificate şi cazuri în care a fost aplicată şi forţa fizică, mai ales la elevii cu vîrsta cuprinsă între 10-16 ani, important este că acestea au fost insotite de comportamentele agresive descrise mai sus.

Violenţa elevilor este manifestată faţă de colegii de clasă sau faţă de colegii de şcoală, cazuri în care sunt descrise situaţiile respective ne arată prezenţa numărului mare de băieţi implicaţi în ele, ceea ce nu ne permite însă, să spunem că sunt absente cazurile de manifestare a violenţei din partea fetelor, ele sunt doar că, nu sunt recunoscute drept manifestare a violenţei de către cei implicaţi, sau sunt considerate nesemnificative. Motivele pentru care sa ajuns la un asemenea comportament violent au fost variate: insulta vulgară din partea colegilor, ,, că se dau mari”, distrugerea rechizitelor personale şi a altor obiecte, divergenţe în cadrul orelor, din cauza notelor, din cauza fetelor (pentru băieţi şi invers), pedeapsa pentru fapte rele, nesupunere, „pur şi simplu asa”.

Caracteristica centrală care e proprie unui elev violent este impulsivitatea. Impulsivitatea ca trăsătură de personalitate îl predispune pe individ către gestionarea violentă a conflictelor. Moeller consideră că definiţia impulsivităţii trebuie să includă trei elemente importante: diminuarea sensitivităţii la consecinţele negative ale comportamentului, reacţii rapide şi neplanificate la stimuli care preced procesarea completă a informaţiei, lipsa considerării consecinţelor pe termen lung. La acestea, autorul adaugă perspectiva socială asupra impulsivităţii – învăţarea socială – în care impulsivitatea este un comportament învăţat. Copilul impulsiv învaţă din familie să reacţioneze imediat pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Considerăm că este o legătură strînsă între manifestarea comportamentului violent şi impulsivitate: „dacă mă enervez reacţionez deodată”- zice unul din elevii care manifestă comortament violent. Elevii violenţi manifestă un grad scăzut de empatie, ei acceptă fără nici o rezervă nu numai vizionarea scenelor de violenţă din filme şi chiar îşi asuma un rol activ în cazurile de violenţă în care sunt implicaţi. Aceste momente ne pun în gardă şi dorim să venim cu o serie de:

Sugestii în prevenirea şi combaterea cazurilor de violenţă în şcoală

Analizînd sugestiile oferite de elevi şi profesorii cu experienţă am putut construi un plan de prevenire a violenţei şcolare, organizat pe două dimensiuni:

1) Programe de intervenţie la nivelul clasei.

ü Elaborarea unui regulament al clasei, elevii să fie cei care negociază regulile şi stabilesc sancţiunile în cazul în care nu sunt respectate. Se vor stabili reguli simple care trebuie respectate şi care pot fi schimbate la nevoie.

ü Iniţierea de activităţi care să vizeze dezvoltarea competenţelor personale şi sociale ale elevilor, prin încredinţarea unor sarcini. Elevii trebuie învăţaţi ce presupune convieţuirea în societate: a se înţelege reciproc, a asculta, a exprima problemele în cuvinte, a lua decizii colective, a întîrzia acţiunea atunci cînd sunt sub influenţa stărilor tensionate, a respecta legea.

ü Ceea ce multe instituţii numesc „cultură organizaţională” poate fi realizat cu mult succes şi la nivelul clasei prin diverse activităţi comune extracurriculare care să permită o cunoaştere reciprocă, întărirea coeziunii grupului, dezvoltarea sentimentelor de mîndrie legate de apartenenţa la clasa şi şcoala respectivă.

2) Programe de intervenţie la nivelul şcolii

ü La nivelul şcolii se pot înfiinţa grupuri de dezbateri (cu o frecvenţă lunară) la care să participe profesorii şcolii şi eventual un consultant extern (psihopedagog, jurist, poliţist), în care să se pună în discuţie dificultăţile muncii de formare a tinerei generaţii. Situaţiile-problemă expuse de unul sau mai mulţi protagonişti sunt încredinţate grupului şi dezbătute în cadrul acestuia.

ü Includerea în cadrul programelor şcolare a unor teme speciale care să vizeze dezvoltarea competenţelor sociale, formarea comportamentelor prosociale, dezvoltarea personală, modalităţi de soluţionare negociată a conflictelor.

ü Depistarea, mediatizarea şi dezbaterea actelor de violenţă şcolară. Implicarea elevilor în prevenirea actelor de violenţă. -Stabilirea unei colaborări mai strînse cu familia prin implicarea acesteia în cadrul diferitelor activităţi extraşcolare.-Înfiinţarea, în cadrul şcolii, a unui centru de consultanţă pentru părinţi şi elevi.

ü Organizarea unei asistenţe adecvate victimelor violenţei în mediul de şcolarizare prin colaborarea cu psihologul şcolar, medicul şcolii şi cu centrele de asistenţă psihopedagogică.

ü Structurarea unor parteneriate (şcoală, poliţie, justiţie, comunitate).

Ina Salamac, Violenta in scoala

Violenţa în şcoală - Ina Salamac

Publish at Scribd or explore others: Academic Work antropologie Moldova